“În tradiția Bisericii ortodoxe, pentru conduita sa exemplară, pentru viața sa fără de păcat, pentru suferințele și faptele sale extraordinare, Sfântul Prooroc Ilie s-a înălțat la Cer cu tot cu trup, fără a muri. În tradiția românilor, la sfârșitul lumii are să vie și Sântilie pe pământ, ca să primească moarte.

Imaginea Sfântului Ilie în mitofolclorul românesc este cu totul alta decât cea creștină. Atât doar că Sfântul Ilie, zis popular Sântilie, se celebrează tot la 20 iulie. Reputatul cercetător al folclorului nostru, profesorul Ion Ghinoiu, îl socotește pe „Sântilie zeul focului și al Soarelui din Panteonul românesc, identificat cu Helios din mitologia greacă și cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă”. În sprijinul acestei indentificări poate fi pomenit altarul solar, cu patru raze, descoperit în ruinele cetății getice de la Helis, astăzi Piscul Crasanilor, în județul Ialomița. În același sens, merită menționat și unul din numele antice ale râului Ialomița, Heli-Vakia, ce poate fi tălmăcit și prin „Strălucirea Soarelui”.”

(Adrian Bucurescu – Sfântul Ilie, domnul soarelui și al focului)

„Tradiţia spune că nu era voie să se consume mere pâna la 20 iulie şi nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu cădea grindina, obiceiul acesta fiind păstrat şi astăzi. Tot în 20 iulie, merele, considerate fructele Sfântului Ilie, sunt duse la biserică pentru a fi sfinţite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.”

„În dimineaţa zilei de Sfântul Ilie, se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Tot atunci se culegeau şi plantele întrebuinţate la vrăji şi farmece.

Femeile duceau, în această zi, busuioc la biserică, pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc, iar cenuşa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură.”