Plecat de ani buni din orașul natal, dar cu rădăcinile adânc înfipte în Muscel, avocatul Flavius Cladoveanu privește cu durere spre un Câmpulung care nu mai seamănă cu orașul viu al generațiilor ’70–’80. Critic, dar constructiv, el ridică o întrebare pe care administrația nu o mai poate evita: cât timp mai lăsăm orașul să se stingă?

Avocat de top și lider respectat în mediul de afaceri, Flavius Cladoveanu își îndreaptă tot mai des gândurile spre Muscel, locul care l-a format și pe care nu l-a uitat niciodată. Deși viața l-a purtat departe de orașul de la poalele Mateiașului, fiecare revenire acasă îi lasă același nod în gât: Câmpulungul nu mai seamănă deloc cu orașul viu, curat și mândru pe care îl știa în copilărie.

La ultima sa trecere prin orașul lui Negru Vodă, gustul amar a fost imposibil de ignorat. Trotoare pline de zăpadă netopită și necurățată, străzi sufocate de șlauri, gropi cât cuprinde, asfalt ciuruit ca după bombardament, oameni necăjiți și un oraș pustiu, lipsit de pulsul de altădată. Bulevardul, odinioară locul de promenadă al oricărui câmpulungean, arată astăzi ca o umbră a ceea ce a fost: magazine închise, spații abandonate, șomaj și dezolare.

Flavius Cladoveanu, avocat de top, dar cu sufletul rămas acasă: „Câmpulungul arată ca după ruine. Nu merităm asta.”

Pentru „băiatul cu păr bălai” plecat în Capitală să se realizeze, imaginea aceasta doare. Doare pentru că știe că Muscelul poate mai mult. Doare pentru că vede potențialul risipit. Doare pentru că, în timp ce el a muncit, a crescut și a reușit, orașul lui natal a rămas blocat în timp, prins între nepăsare administrativă și lipsă de viziune.

Și totuși, Flavius Cladoveanu nu se rezumă la a critica. A demonstrat deja că știe să dea înapoi comunității care l-a format. A făcut-o discret, fără să caute aplauze, atunci când și-a redus propriul salariu — deși nu era plătit de la stat — pentru a arăta că responsabilitatea începe cu tine însuți. A făcut-o pentru a transmite un mesaj simplu, dar puternic: schimbarea nu vine din vorbe, ci din gesturi concrete.

Astăzi, vocea lui se alătură celor tot mai mulți care cer o administrație responsabilă, prezentă, implicată. O administrație care să nu mai lase orașul să arate ca după ruine. O administrație care să redea Câmpulungului demnitatea pierdută.

Pentru că Muscelul nu este doar un loc pe hartă. Este acasă. Iar acasă nu ai voie să fii nepăsător.

Poate se întoarce. Poate pune umărul. Poate aprinde din nou lumina din Muscel.

Poate că într-o zi, Flavius Cladoveanu se va întoarce la Câmpulung. Poate că va dori să pună umărul la relansarea economică și administrativă a orașului care l-a format. Poate că va simți că a venit momentul să dea mai mult decât un semnal, să dea direcție. Pentru că Muscelul are nevoie de oameni care nu doar privesc, ci acționează. Are nevoie de profesioniști, de lideri, de oameni care știu ce înseamnă performanța și responsabilitatea.

Astăzi, Câmpulungul este un oraș trist, îngropat în neajunsuri, un oraș care pare să fi pierdut strălucirea pe care o avea pentru generațiile anilor ’70–’80. Noi am prins bulevardul plin, magazinele deschise, oamenii care ieșeau la plimbare cu mândrie. Am prins orașul viu. Iar contrastul cu prezentul doare.

Poate că tocmai această durere va deveni motorul unei schimbări. Poate că oameni ca Flavius Cladoveanu vor fi cei care vor readuce Muscelul pe drumul firesc al dezvoltării. Dar, până atunci, rămâne întrebarea care ar trebui să frământe orice administrație: cât mai lăsăm orașul să se stingă până când cineva va aprinde din nou lumina?